… sau un roman strain de Romania.

Mai nou ma protejez. De ceva vreme in afara de meteo nu mai urmaresc nimic la TV. Nici macar HBO, ceea ce imi lipseste. Candva am considerat ca petrec prea mult timp in lumea creata artificial, bazata pe “fapte reale”, simulate intr-un studio oarecare, dincolo de ocean. Am ramas cu cateva carti si filme considerate (nu doar de mine) bune. Le reiau de fiecare data cand simt nevoia sa imi aduc aminte de “acele vremuri”. “Acele vremuri” inseamna perioada in care “nu aveam nicio treaba”. Mai exact inainte sa lucrez (liceu si primul an de facultate) si primii ani de munca (4 ore pe zi), asta inseamna “acele vremuri”. Degeaba incerc sa retraiesc “acele vremuri”, nu reusesc nicicum sa patrud profunzimea nepasarii de atunci. Asadar, ma dau batut si realizez ca lucrurile stau altfel.

Dar cum stau ele mai exact?

Ma protejez nu doar de fictiunea evidenta (cea a filmelor tot mai proaste sau a serialelor tot mai siropoase) ci mai ales de fictiunea indirecta, cea a Stirilor “ProSTV” par example. Ca sa nu petrec prea mult timp in fictiune. Sa ma pot ancora in realitate.

Care realitate?

In realitate nu stiu nimic. Cel putin nu MAI stiu. Mai demult stiam totul despre tot. Distanta pana la luna. Acum e distanta pana la benzinarie. Urmatorul majorat. Acum e urmatorul salariu. Bani de bere la terasa. Acum sunt banii pentru masina in “leasing” cum zice colegul (pt ca tre sa pun ceva pe ea in fiecare luna).

M-am rupt de fictiune ca sa raman ancorat in realitate. Realitatea care imi omoara tot timpul, ea o fi de vina? Nu. Problema e ca am crescut crezand intr-o realitate (highschool, summer break, college, drunk-fest, graduation, career etc.) Nu eram departe. Drunk-fest au fost destule. Am stiut si sa iau lucrurile in serios. Joburi responsabile. Aparent. Si dupa ce am crescut putin mi-am dat seama ca acea realitate pentru care ma pregatesc, aici, in tara asta, in conditia mea, nu se prea poate implini. Cel putin nu fara a-mi abandona majoritatea convingerilor.

Adevarul crunt este ca angajatorii nu au nevoie de angajati cum sunt eu. Ei au nevoie de oameni inrobiti de datorii de orice fel. Dar eu se pare ca am avut nevoie de ei. Si am ajuns sa ma inrobesc, dupa modelul deja cunoscut.

Nu stiu nimic.

Si nu pentru ca nu ma mai intereseaza. Am aplicat prioritatile unanim acceptate. Lucreaza mult si bine sa ai bani. Sa ai bani sa poti plati lucruri. Lucruri de care ai nevoie. Nevoi care defapt nu pot fi saturate cu banii astia. Nevoi care se aliniaza la standardele europene mult mai repede decat am fi crezut.

In tot acest timp nu e nimeni care sa ne zica pe fata de ce avem nevoie. In afara de reclamele de la “ProSTV”. Dar cum nu ma uit… nu stiu nimic.

Iti vine sa crezi ca, cu toate acestea, lucrez in marketing. Sunt responsabil de imaginea unor produse, pe care le imbrac in aceeasi haina falsa a nevoilor aparente. Oricat ar fi ele de bune, tot se strica. Si cand se strica, la cine vii? La service.

Serviceul este cel care iti face viata mai buna, iti rezolva problemele, reparand ceea ce e stricat. Sau nu. Sau pur si simplu iti zice ca “this is not a warranty case”. In acest caz ce faci? GET A BETTER LIFE!

Exemplul de azi: cu doar 3600 de euro poti urma cursurile TESTRUP Hojskole

De unde 3600 de euro? Asta tu decizi.

To be continued….

Atenţie! Urmatoarele fotografii ar putea conţine scene care nu sunt mioritice…

INDAGRA 2008 – Bucuresti

Bologna

Despre cum pot căpăta obiectele viaţă sau cum pote fi personificat (a nu se confunda cu personalizat) un MacBook Air.

De câte ori ţi-ai dorit să îţi arunci calculatorul personal pe geam sau măcar în celălat capăt al camerei şi nu ai făcut-o din motive pur financiare ar fi trebuit să te gândeşti şi invers. Adică să aplici intersubiectivitatea, echivalentul empatiei la persoane, dar aplicat obiectelor. Pe înţelesul tuturor, oare ce ţi-ar face notebookul după ce desfaci 10 beri de marginea lui, îl ţii mereu de cablul de la mouse când îl muţi de pe birou pe masa unde mănânci, după ce a înghiţit un milion de firmituri urmare a zecilor de cine luate deasupra lui? Nu voi continua lista, devine evident faptul că abuzul e de multe ori reciproc, dacă nu unilateral.

Ca să nu vă plictisesc la culme şi înainte să vă intrebaţi dacă nu cumva sunt de natură psihică problemele autorului , mărturisesc că am făcut această introducere doar pentru a putea posta următoarea ilustraţie (colaj photoshop).

This is computer-karma, don’t have to tell you about copyrights, right?

Să fie o ultimă zvâcnire sau o tentativă de revenire? În orice caz, discuţiile cu Sebi pot fi edificatoare.

Jimmy: cate clickuri tre sa fac pana iti vine berea?
Jimmy: ca deja is satul de clickait
Sebi: hahaha
Sebi: ti se pare ca am devenit prea comercial?
Jimmy:nu,  mi se pare ca in sfarsit ti-ai dat seama ca un blog e un blog… orice i-ai face
Sebi: tu ai ramas complet in pana de inspiratie?
Jimmy: nu
Jimmy: am un carnet
Jimmy: cu vreo 15 idei
Jimmy: si inca vreo 100 de poze facute cu telefonul
Jimmy: toate de genul cum am mai postat
Jimmy: semi-funny
Jimmy: doar ca…
Jimmy: mereu gasesc ceva mai important de facut
……………..
Jimmy: incep sa scriu o chestie
Jimmy: si pe la mijlocul paragrafului
Jimmy: imi dau seama ca suna fake
Jimmy: si ma opresc
Jimmy: cred ca se numeste schizofrenie
Jimmy: si se trateaza cu bere
Sebi: mdea drama asta a telectualului dezradacinat
Jimmy: greu sa fii original in zilele noastre
Jimmy: asa ca poate tre sa te multumesti cu momentele de sclipire din anumite clipe aparent banale
Jimmy: cum ar fi talentul necesar sa iti legi siretul ce a zacut minute in sir in pishat in lords in timp ce iti fumezi tigara si fumul iti intra in ochi, incerci sa te murdaresti cat mai putin dar cand te apleci iti vine sa versi, te dezechilibrezi, aproape cazi in urina, te ridici brusc sa nu cazi si dai cu capul de ghiveta, noroc cu amicul ce iti tine berea si uita ca e a ta, gustand cu sete, fara sa se gandeasca la herpesul imens ce numa nu vrea sa ti se mai vindece
Jimmy: ce zici?
Sebi: posteaza-l
Sebi: da iute
Sebi: sa nu te razgandesti
Jimmy: sa vad daca mai stiu parola

Următoare fotografie este cu scop pur ilustrativ.

This is Lord’s… from a funny angle:

Zicea Mişu, imediat după ce mi-am făcut weblogul: “Maaan, blog? That holds responsibility!” De parcă dacă nu postezi zilnic se prăbuşeşte Universul. Nu intenţionez să te plictisesc cu mărunţişuri. Cui îi pasă câte secunde a durat procesul de legare al şireturilor în această “minunată dimineaţă”? Dacă imediat după ce ţi-ai legat şireturile ai pornit spre lucru, dimineaţa nu prea mai poate fi “minunată” (cu mici excepţii, binenţeles).

Dacă vrei să fii sigur că dimineaţa va fi perfectă, am o reţetă garantată.

Stai aici…

Şi te uiţi incolo…

Şi mai târziu faci o plimbare până la Barajul Drăgan.

Nu mai citi toate porcăriile de pe toate blogurile. Mai ales nu în weekend. Mai ales nu când e vreme bună. Mai ales nu atunci când ai asftel de locuri la dispoziţie.

Vă prezint pensiunea “La Cabana lui Călin” (o margaretă şi jumătate)
Dotări: curent, apă reeeece, 4 paturi (unu îi rupt rău, binenţeles că am nimerit eu în el), bucătărie, baie nou-nouţă (nu dinalea turceşti), un fel de terasă, una bucată dulău flămând
Plusuri: n-ai semnal, n-ai internet, n-ai vecini de la bloc, posibilităţi de camping, dumping şi bumping (a se traduce “Călin şi pălinca lui”)
Minusuri: Administratori delăsători, mirosuri rustice (dar te obişnuieşti)
Ameninţări: Cabana din apropiere stă să se prăbuşească
Oportunităţi: Se poate construi alta în locul ei

Am dat peste un clip ce merită văzut dacă nu eşti complet paralel cu ceea ce înseamna PC, internet sau Tech Support. E vorba de o dispută dintre Sales Guy vs. Web Dude. Dacă ai răbdare timp de 10 minute, spre sfârşit poţi vedea cum îşi aranjează unii “angajaţi” icoanele pe desktop

Tech Support Humor at it’s finest.

Starring Redhat Linux, Windows XP, Apache, Exchange and Special Guest: Halo

10x to MATT!

Rătăcit în meandrele SEO, încercând să descifrez de unde vin vizitatorii pe www.oradea.ro (de exemplu) am ajuns la categoria, “cuvinte cheie”. Iată ce am găsit.

Proful de română din liceu avea o vorbă: “Hârtia şi tabla suportă orice prostie”. Se pare că şi google

Important e că au găsit ce căutau.

De îndată ce am trecut de la un de la un sistem comunist dar relativ ordonat, cu sarcini clare, bine-definite, la unul cu libertate suficientă însă fără o delimitare a ariei de acţiune individuală, s-a instaurat haosul. Vorbesc de o slujbă bine-înţeles, orice asemănare cu mediul social în care trăim e pur întâmplătoare.
A nu se confunda realitatea cu minuţiozitatea enervantă a cotidianului.

În toamna anului 2006 am decis să părăsesc o “corabie” ce părea să se scufunde, care m-a învăţat destule, de altfel, dar care pentru mine devenea neîncăpătoare. Nu am avut suficientă răbdare să aştept mai multe oferte, mi-am pregătit un înlocuitor (care, la rândul lui a părăsit “corabia”) şi m-am îndreptat spre alte orizonturi.

Iată ce m-a aşteptat la următorul job.

Uneltele simple de odinioară (vezi Use the Force!) au devenit insuficiente.

Intră astfel în peisaj carioca roşie, personaj cheie ce îşi face apariţia la fiecare final de ediţie. Foarte agitată de felul ei, carioca roşie e menită să sublinieze ceea ce a fost făcut sau să încercuiască ceea ce lipseşte. Un astfel de personaj nu îşi are rostul decât dacă haosul este cel care domneşte. Să exemplific: atunci când numeri prune, de exemplu, poţi să începi de la 1 să afli câte prune ai sau poţi sa începi de la 10 şi să notezi cu carioca roşie că la final trebuie să scazi 10 prune ca să ştii câte prune ai de fapt.
Posibil ca de multe ori haosul să fi fost doar în capul şi pe biroul meu.

Important e că le-am descurcat de fiecare dată, şi am ajuns cu numărătoarea la 57, fără să adun sau să scad nimic.

Încet locul nostalgiei e luat de nelinişte si anxietate (îmi fierbe apa pentru cafea ) aşa că, pentru moment, voi pune punct.

În amintirea vremurilor “periculoase”, când aveai nevoie de o armă albă ca să machetezi ceva, nu neapărat să o foloseşti, dar măcar să te simţi “în siguranţă”, vă prezint uneltele necesare şi suficiente ale unui tehnoredactor de cotidian local. Mac-ul G3, cu mouse de împrumut (personal prefer mouse-ul transparent de la Apple) un monitor de 21, cu două intrări (să nu uităm de vremea în care se foloseau în paralel Mac şi PC), un pix pentru a-l mâzgăli pe Pitic atunci când face prostii, uneori pentru a corecta macheta redactorului care crede că intră 3000 de caractere într-un factbox, ţigările (să se îndeplinească cerinţele sintagmei “răbdare şi tutun”, răbdarea fiind necesară în cazul în care îţi întârzie macheta vreo 2 ore), şi o brişcă (în cazul în care trebuie să dezşurubezi vreun aparat stricat, la ţanc).

31-03-2006 – Într-o redacţie din Oradea

Să nu credeţi că sunt singurul, mai ştiu câţiva care machetează cu “forţa”. (As in Luke, use the Force – te simţi Sebi? ))

După cum vi-am promis, iată şi topul avatarelor. Precizez de la început, nu voi modifica zilnic clasamentul, nu îl percepeţi ca un concurs, nu câştigaţi nimic la sfârşit, oricum nimic mai mult decât pe parcurs, adică avatarele voastre vor fi văzute de cei 7 vizitatori pe care ii voi avea. Totuşi, să nu vă descurajez, dacă văd un avatar demn de menţionat, îl voi salva, urmând a fi premiat în “etapa” viitoare.

——————————————————

Locul 1 în această etapă: Raluca.
S-a folosit de Anca şi a ieşit un avatar ce mă face să zâmebsc de fiecare dată.
Sunteţi surorile-mamă ale curentului (h)emo. H-ul vine de la paradox mioritic, dacă nu era suficient de clar.

——————————————————

Locul 2: Rares
O poză sfinţită de agheasmele izvorului minunat. Sloganul “Rienergie îţi dă diademă” cum sună?

——————————————————

Locul 3: Sebi
Pentru că uneori aş vrea să fiu în locul peştelui, alteori peştii ar vrea să fie în locul tău. Oricum e să o luăm, ştii să îneci orice, nu numai amaru-ţi.

——————————————————

Locul 4: Diego
Fumezi trabucul ăla de vreo 5 luni şi nu se mai termină. Să îmi zici şi mie cum faci!

——————————————————

Locul 5: Pepe
Nu se vede că e Pepe dar se ştie. Excursie, clar că băuse măcar 2 beri. Şi cum el trebuie să se golească de două ori după o bere e destul de evident ce făcea.