De îndată ce am trecut de la un de la un sistem comunist dar relativ ordonat, cu sarcini clare, bine-definite, la unul cu libertate suficientă însă fără o delimitare a ariei de acţiune individuală, s-a instaurat haosul. Vorbesc de o slujbă bine-înţeles, orice asemănare cu mediul social în care trăim e pur întâmplătoare.
A nu se confunda realitatea cu minuţiozitatea enervantă a cotidianului.

În toamna anului 2006 am decis să părăsesc o “corabie” ce părea să se scufunde, care m-a învăţat destule, de altfel, dar care pentru mine devenea neîncăpătoare. Nu am avut suficientă răbdare să aştept mai multe oferte, mi-am pregătit un înlocuitor (care, la rândul lui a părăsit “corabia”) şi m-am îndreptat spre alte orizonturi.

Iată ce m-a aşteptat la următorul job.

Uneltele simple de odinioară (vezi Use the Force!) au devenit insuficiente.

Intră astfel în peisaj carioca roşie, personaj cheie ce îşi face apariţia la fiecare final de ediţie. Foarte agitată de felul ei, carioca roşie e menită să sublinieze ceea ce a fost făcut sau să încercuiască ceea ce lipseşte. Un astfel de personaj nu îşi are rostul decât dacă haosul este cel care domneşte. Să exemplific: atunci când numeri prune, de exemplu, poţi să începi de la 1 să afli câte prune ai sau poţi sa începi de la 10 şi să notezi cu carioca roşie că la final trebuie să scazi 10 prune ca să ştii câte prune ai de fapt.
Posibil ca de multe ori haosul să fi fost doar în capul şi pe biroul meu.

Important e că le-am descurcat de fiecare dată, şi am ajuns cu numărătoarea la 57, fără să adun sau să scad nimic.

Încet locul nostalgiei e luat de nelinişte si anxietate (îmi fierbe apa pentru cafea ) aşa că, pentru moment, voi pune punct.